La 40 de ani știu că obsesia adevărului dăunează grav bucuriei. Și mai știu că felul în care spui un adevăr îl poate face revelator sau distrugător. La 20 de ani, iubeam absolutul. Era totul sau nimic. Credeam că, descoperind adevărul, luptând pentru el, voi schimba lumea. Credeam cu fiecare celulă că toți oamenii sunt buni, vii, frumoși …eterni. Timpul nu exista. Totul era posibil. Aveam eternitatea mea.
La 40 de ani știu că viața începe cu adevărat atunci când o trăiești conștient. Că nu trebuie să schimb lumea – e suficient să mă schimb pe mine. Știu că oamenii nu sunt doar buni sau răi, ci un amalgam dulce-amar. Că fiecare poartă propria bătălie cu sine. Că alegem, chiar și atunci când nu știm sau nu facem nimic. Că dezamagirile sunt doar eliberări de tipare, de convingerea falsă că oamenii sunt așa cum îi văd eu. Că uneori lucrurile pot fi al naibii de simple. Sunt cum sunt. Și înțelegând, învăț să accept.
La 40, știu că nu am nimic de dovedit, dar am încă multe de trăit. Am învățat că există un timp pentru toate. Că anumite relații, experiențe, se nasc, ard și mor la timpul lor. Iar cele care au contat cu adevărat rămân cu tine pentru totdeauna. Și mai știu că sunt ceea ce sunt. Cu bune și rele. „Ești o lume,” mi-a spus cineva de curând. La 20 de ani, aș fi răspuns: „Bineînțeles că sunt.” La 40, am zâmbit.
La 20 de ani, credeam că toți cei care sunt în viața mea vor rămâne pentru totdeauna. Moartea era, pe cât de certă ca idee, pe atât de abstractă. La puținele înmormântări la care nimeream, priveam mortul ca pe ceva …ireal. Unde se duc sufletele? Ce-i real și ce-i vis? Există timp cu adevărat? Dacă există destin, eu ce rol (mai) am? Ce trebuie să fac? Pot să-l schimb? De ce moare iubirea? Și Dumnezeu …
La 40 de ani știu că sunt întrebări pe care le porți cu tine toată viața. Și mai știu că pot fi vulnerabilă și puternică în același timp. Că nu sunt perfectă. Că am 100 de defecte. Dar pot să spun asta zâmbind. La 20 de ani nu știam. Astăzi știu să mă amuz la textele și avansurile unor bărbați. La 20, mă enervau sau mă flatau, de la caz la caz. Adevărul este că, nici la 20, bărbații nu-mi păreau toți curajoși, puternici …adevărați. Cei din urmă sunt o specie pe cale de dispariție. Asta tot pe la 40 am înțeles.
Și totuși, unele lucruri au rămas, în esență, la fel. La 40 știu că iubirea adevărată este nemuritoare. La 20, doar credeam. La 40 de ani știu că totul se întâmplă cu un sens. La fel gândeam și la 20, doar că pe atunci nu știam. La 40 de ani, am păstrat în mod miraculous o anumită pudoare…descopăr oamenii încet, treptat. Și la 40 de ani mă revoltă minciuna și fățărnicia. N-am învățat să fiu zen. Am păstrat, însă, credința că, orice ar fi, trebuie să rămân vie, deschisă, smerită în fața universului și a alegerilor pe care mi le oferă viața. Că n-aș renunța niciodată la ultimul dram de nebunie.
Ce am păstrat? Bucuria lucrurilor simple. Pasiunea. Spontaneitatea. Jocul. Umorul. Curiozitatea.
Ce am pierdut? Inocența. Dar i-am păstrat parfumul…
Lasă un răspuns