Cu excepția copilăriei, când cu litere împleticite îi scriam mamei gânduri pline de iubire, n-am simțit niciodată 8 martie ca pe o reală sărbătoare. Și, ca să fiu sinceră până la capăt, 8 martie seamănă tot mai mult cu o convenție amuzantă, un automatism dulceag de care trebuie să mă bucur la unison, de parcă aș fi la Revelion.
Știrea ca Google a vizitat 13 țări și a vorbit cu 337 de femei pentru a crea un video despre țelurile lor („their goals”) m-a lăsat mai nedumerită decât eram. N-am înțeles de ce era nevoie de un astfel de exercițiu de inspirație forțată. Dar, ca să nu mă pierd în valul ipocriziilor generalizate despre cât de frumoase, bune, minunate sunt 3,52 de miliarde de femei câte sunt pe glob, am decis să scriu de …9 martie, post-factum.
Și mi-am propus un joc: 20 vs. 40 …de ani. Ce știu azi și nu știam atunci…
La 40 de ani, știu că nu există mâine. Totul se întâmplă aici și acum. Știu că fiecare dimineață poate fi ultima. La 20 de ani, diminețile erau uneori simple, alteori banale, frumoase, intense. La 20 de ani m-am urcat într-un tren de noapte și am plecat la munte doar pentru că pierdusem un pariu cu un bărbat. Era primăvară și aveam doar hainele de pe mine. Atunci nu știam că, peste 20 de ani, bărbatul cu care eram nu va mai fi pe Pământ. Atunci lucrurile erau simple, tulburătoare, veșnice. Aveam tone de întrebări și convingerea că am tot timpul din lume să găsesc raspunsuri. Mâine, azi, peste un an. Ce conta? Era mult până departe. Iar 40 era o cifra aberantă, dintr-o galaxie îndepărtată, cu oameni mari, ciudați, mult prea serioși și preocupați.
La 20 de ani m-am urcat într-un Mercedes negru pe Bulevardul Magheru, lăsându-mă agățată de un domn grizonant, cu un aer plictisit, inofensiv. O nebunie născută din pură curiozitate, de dragul experienței. Îmi aduc aminte ca ieri: nu mi-a fost frică nicio secundă. Știam cumva că n-o să mi se întâmple nimic rău. În noaptea aceea, ne-am plimbat prin tot orașul și am aflat jumătate din viața și dramele unui bărbat însurat, bogat, trist… de fapt neinteresant. Am avut noroc: am dat peste un domn răbdător și manierat. Azi, totu-mi pare o extravaganță prostească. La 40 de ani știu că sunt experiențe care nu te îmbogățesc cu nimic. Sunt timp ars inutil. Atunci erau căutari. Rătăciri. Încercări. Totul era permis. Justificat.
La 40 de ani știu că, de fapt, căutările n-au vârstă. Doar gustul vieții trăite te face să alegi altfel. Și mai știu că este esențial să fii autentic. Că nu are rost să forțez nimic pentru că experiențele vin întotdeuna la momentul potrivit. M-am născut la Sibiu, am trăit, în afară de România, în trei țări (Suedia, Statele Unite si Anglia), am studiat în diverse școli, am întâlnit sute de feluri de oameni. Pe scurt: am trăit, am iubit, am uitat. Dar anumite experiențe au rămas acolo, ca un cuțit înfipt în gard. M-au îndoit. M-au rupt. M-au copt. Dar m-au adus astăzi unde sunt. Aici. Scriind acest text. La 20 de ani, nu știam că viața nu se joacă niciodată cu tine, ci doar îți dă lecțiile de care ai nevoie. La 20 de ani mă certam cu viața. Azi, o scot la o cafea.
La 20 de ani, credeam că toți cei care sunt în viața mea vor rămâne pentru totdeauna. Moartea era, pe cât de certă ca idee, pe atât de abstractă…
Lasă un răspuns